Disciplinarea: rolul ei la Şcoala Duminicală

Creşterea şi educarea copiilor este un domeniu pe cât de dificil şi de complex, pe atât de cercetat, îndeosebi de ştiinţele educaţiei şi de psihologie. Scopul acestor studii a fost şi este găsirea celor mai bune metode de a oferi copiilor nu doar educaţie ci şi cea mai bună formă de a creşte şi de a se dezvolta armonios pe toate planurile. Învăţătorii de Şcoală Duminicală au un rol determinant în procesul de creştere şi dezvoltare spirituală a copiilor, şi de aceea este foarte important ca procesul educaţional în care ei sunt implicaţi să fie bine gândit şi pregătit. Parte din pregătirea pentru grupă se referă şi la cum anume să faci faţă problemelor de disciplină care, în mod inevitabil, apar, şi care de multe ori îi iau pe nepregătite pe cei mai mulţi dintre învăţători.

Termenul de disciplinare
Având în vedere faptul că experienţa de viaţă a fiecăruia dintre noi ne trasează, în mod inconştient, sensul conceptelor pe care le utilizăm, credem că este important să înţelegem semnificaţia exactă a termenului de disciplinare.
Ca substantiv, termenul de disciplină vizează „comportamente potrivit anumitor decizii şi reguli”. Acest gen de comportamente sunt de dorit atât în grupele de Şcoală Duminicală, cât şi în familie sau în orice alt context social în care se găsesc copiii noştri.
Verbul „a disciplina” are însă două sensuri majore, diferite unul de celălalt. Primul se referă la „a îndruma prin învăţătură şi antrenament; a edifica, a lămuri, a clarifica”. Al doilea sens este unul mai restrictiv-penalizator şi se referă la „a corecta, a direcţiona, a controla, a constrânge, a guverna, a ţine din scurt, a restricţiona, a critica, a condamna, a mustra etc.”
Unii autori, îndeosebi cei de orientare umanistă , susţin că al doilea sens al termenului de disciplinare este unul care nu ar trebui folosit niciodată, nici de către părinţi şi cu atât mai puţin de către învăţători sau profesori. Ei afirmă că încercarea de a controla comportamentul copilului, sub orice formă, nu va determina nici o schimbare semnificativă în bine a comportamentului acestuia, aşa cum s-ar întâmpla în cazul în care copilul ar fi doar îndrumat, ghidat, influenţat înspre anumite comportamente dezirabile, pe care însă le-ar alege singur nefiindu-i impuse de nimeni. În calitate de copii ai lui Dumnezeu, care acţionăm pe baza unor principii şi reguli clare prescrise de EL, nu putem fi de acord cu o astfel de abordare umanistă. În dragoste, respectând persoana, demnitatea şi valoarea copilului, acesta trebuie disciplinat uneori chiar şi prin impunerea unor reguli pe care să le respecte şi a unor consecinţe care rezultă în urma aderenţei sau non-aderenţei acestuia la reguli. Copilul (uneori, chiar şi noi, adulţii) este, de cele mai multe ori, prea supus tentaţiilor şi prea imatur pentru a şti să aleagă varianta cea mai bună de conduită. La fel ca noi, el are nevoie de autoritate.
Revenind la cele două sensuri ale verbului „a disciplina”, am putea sublinia că părinţii au nu doar dreptul dar şi responsabilitatea de a-şi disciplina copiii, aceasta, bineînţeles, spre binele lor (nicidecum pentru a-i agresa fizic sau emoţional). În ceea ce-i priveşte pe învăţătorii de copii, libertatea lor de a aplica metode disciplinare este mult mai restrânsă şi nu se confundă cu cea a părinţilor. Rolul lor primordial este acela de „a îndruma prin învăţătură” şi de a le prezenta copiilor, pe înţelesul lor, adevărurile profunde ale lui Dumnezeu.
Foarte frecvent însă se întâmplă să apară unele probleme de disciplină la nivelul grupei şi, pentru a-şi putea desfăşura activităţile, învăţătorii de Şcoală Duminicală sunt nevoiţi să intervină şi să încerce să elimine factorii distractori generaţi de comportamentul unuia sau altuia dintre copii. În cele ce urmează vor fi prezentate câteva principii care ar putea dimensiona procesul de disciplinare în cadrul întâlnirilor de Şcoală Duminicală.disciplina2
Principii generale implicate în procesul de disciplinare (se aplică mai ales la grupa mijlocie şi la grupa mare)

1. Stabiliţi reguli de comun acord cu copiii, ajutându-i să înţeleagă motivele din spatele regulilor, şi tot de comun acord stabiliţi şi consecinţele pentru respectarea sau încălcarea lor. Nu este potrivit să pedepseşti un copil dacă el nu a ştiut regula pe care a încălcat-o sau consecinţele implicate de nerespectarea ei. Pe de altă parte, copiii vor fi mai motivaţi să respecte reguli sau anumite limite dacă au participat activ la stabilirea acestora. Există studii care afirmă că şi copiii de clasa a I-a pot participa împreună cu învăţătorii la stabilirea regulilor de disciplină din clasă.
2. Repetaţi regulile pe care le-aţi stabilit împreună cu copiii. Spre exemplu, dacă aţi stabilit regula: „Când cineva vorbeşte ceilalţi ascultă”, ai putea să repeţi această regulă înainte de începerea lecţiei biblice timp de mai multe săptămâni. Repetarea şi practicarea acestei reguli va duce în timp la internalizarea ei de către copii, şi astfel la dezvoltarea atenţiei şi auto-controlului.
3. Fiţi cât se poate de consecvenţi cu regulile pe care le-aţi stabilit, mai ales cu aplicarea recompenselor sau pedepselor pentru respectarea sau nerespectarea lor. Dacă, la un moment dat, copilul este admonestat conform regulii stabilite, dar într-o altă situaţie nu i se întâmplă nimic, practic îţi limitezi cu bună ştiinţă autoritatea. Copiii trebuie să vadă că este adevărat ceea ce spui şi că te ţii de cuvânt (aceasta nu înseamnă că nu vei da niciodată o a doua şansă copilului sau că nu poţi folosi un sistem de avertizare, potrivit căruia copilul nu este pedepsit pentru prima abatere de la regulă, ci primeşte doar o avertizare sau două şi abia la a treia abatere este pedepsit).
4. Nu uitaţi să lăudaţi copilul pentru lucrurile pozitive pe care le face, şi pentru momentele în care reuşeşte să respecte regula pe care poate altă dată a încălcat-o. Uimitor cât de mare este efectul pe care-l pot avea cuvintele de încurajare şi de laudă, de aceea nu treceţi cu vederea comportamentele pozitive ale copiilor. De asemenea, fiţi specifici atunci când lăudaţi copilul. Nu spuneţi doar „Bravo” sau „Foarte bine”, ci aţi putea spune: „Mă bucur foarte mult că ai avut răbdare azi la joc şi nu te-ai certat cu ceilalţi copii!”
5. Ţineţi cont de faptul că regulile, precum şi pedepsele sau recompensele aferente, trebuie să fie potrivite cu vârsta şi nivelul de dezvoltare al copilului. Spre exemplu, regula: „Dacă se râde şi se glumeşte în timpul lecţiei în mod nejustificat, pentru următoarele două duminici copiii respectivi nu vor mai participa la jocuri” se poate aplica copiilor mai mari, dar nicidecum preşcolarilor. Este necesar să menţionăm că regula pe care am amintit-o anterior va funcţiona doar dacă jocurile de la grupă sunt interesante şi antrenante pentru copii, astfel încât aceştia să le perceapă în mod real ca pe o pierdere. Dacă însă ei se bucură când nu participă la jocuri, interdicţia nu are nici o valoare şi trebuie identificată o altă consecinţă.
6. Un alt aspect important îl reprezintă modul în care ne formulăm observaţiile negative. De regulă, mesajele noastre disciplinare către copii sună cam aşa:
– „Te comporţi ca un copil de clasa a I-a!”
– „Aşează-te jos imediat!”
– „Ar trebui să-ţi fie ruşine de tine!”
– „Nu-l mai bâzâi pe cel de lângă tine!”
precum şi alte astfel de replici care, chiar justificate, conţin o încărcătură mare de culpabilizare, ceea ce poate provoca rezistenţă din partea copilului iar, în timp, poate duce la scăderea stimei de sine a acestuia. Pentru a preveni aceste efecte negative, este indicat să-i precizaţi exact copilului felul în care comportamentul lui este inacceptabil pentru dumneavoastră:
– „Dacă zgomotul este prea mare, nu pot să aud ce spuneţi”.
– „Dacă stai în picioare, copiii din spatele tău nu vor vedea ceea ce eu încerc să vă arăt”.
Acest gen de mesaje constituie mai mult „apeluri pentru ajutor”, prin care copiii sunt făcuţi conştienţi de influenţa negativă a comportamentului lor asupra celorlalţi.
7. Nu disciplinaţi copiii pentru lucruri care nu sunt prea importante, ci doar pentru lucruri care contează cu adevărat. Este greşit să le spunem tot timpul „fă asta” sau „nu fă asta” (Ex. „Nu-ţi pune piciorul acolo”, „nu mai tot mişca scaunul”, „aranjează-ţi haina”, „nu mai fă zgomot cu jucăria aceea”, şi lista ar putea continua). Dacă îi criticăm mereu pentru lucruri care nu sunt prea importante, pe de o parte, copilul va avea impresia că nu poate face nimic bine, iar pe de altă parte, îi va fi mult mai greu să diferenţieze şi să se supună cerinţelor cu adevărat importante pe care i le vom specifica. De asemenea, trebuie să fim sensibili la mediul în care se desfăşoară activitatea noastră cu grupa. De pildă, aproape doi ani de zile m-am întâlnit cu grupa de copii cu care lucram (clasele a VI-VII-a) într-o sală foarte mică, care pe deasupra avea şi a masă foarte mare în mijloc. Neavând nici o altă sală la dispoziţie am fost nevoiţi să ne întâlnim acolo în fiecare duminică dimineaţa. Cum probabil deja vă imaginaţi, de la un moment dat, copiii (cu preponderenţă, băieţii) deveneau agitaţi, se mişcau foarte mult pe scaune şi cu scaunele, ceea ce până la urmă era oarecâtva şi normal – în sala în care eram ne era foarte greu să ne ridicăm în picioare, dar să ne mai şi mişcăm! Prin urmare, nici nu ar fi avut rost să le tot spun mereu: „Staţi liniştiţi”, „Nu vă mai mişcaţi!”, pentru că trebuia să ţin cont atât de particularităţile temperamentale ale copiilor cât şi de mediul ambiant în care ne aflam.
8. Cred că cel mai important principiu în disciplinarea copiilor este dragostea. Copiii trebuie să simtă că sunt iubiţi, că sunt importanţi şi că vă pasă de ei, că îi înţelegeţi, îi respectaţi, şi că motivul pentru care îi disciplinaţi este tocmai acela că le doriţi binele. Nu o dată mi s-a întâmplat să aud învăţători de Şcoală Duminicală vorbind foarte urât despre copiii de la grupa lor: „Sunt foarte răi şi obraznici”, „Lasă, că ştiu eu cum sunt şi la grupă, şi când pleacă de la biserică etc.” Personal, m-am întristat foarte tare când am auzit astfel de remarci, deoarece erau generate de o viziune negativă cu privire la copii şi aşteptările de viitor în ceea ce-i privea pe aceştia se modelau pe o scală a negativităţii. În mod clar, aşteptările de genul acesta nu pot determina comportamente pozitive; cu alte cuvinte, dacă aştepţi de la un copil să fie rău şi să nu facă decât prostii, de ce i-ai mai cere să asculte şi să se supună la reguli?!… Copiii sunt copii şi nu se pot comporta aidoma adulţilor; stă în natura lor să fie mai agitaţi, năstruşnici, să râdă şi să se mai prostească uneori, fără însă să aibă nici un fel de intenţii rele. Iar dacă Domnul te-a chemat în această slujbă, trebuie să ai atitudinea pe care EL şi-a arătat-o faţă de copii!disciplina1

Câteva recomandări pentru grupa mică (preşcolari : 3-7 ani)
Când este vorba despre disciplinare la grupa mică, situaţia este puţin mai specială comparativ cu toate celelalte grupe de copii. Învăţătorii de la această grupă petrec o foarte mare parte din timp încercând să minimalizeze cât mai mult comportamentele neadecvate ale copiilor. Acest lucru devine o parte inerentă slujbei lor, dacă ne gândim la cât de activi, curioşi, plini de viaţă şi de surprize sunt preşcolarii.
De foarte multe ori însă, învăţătorii de la grupa mică îi învinuiesc pe copii atunci când nu pot menţine ordinea. Există însă şi alţi factori – mediul în care se desfăşoară întâlnirea, programul de activităţi, şi chiar învăţătorii – care pot contribui la apariţia unor probleme de conduită. Evaluaţi situaţia dumneavoastră specifică şi încercaţi să va gândiţi la câteva modalităţi de a preveni problemele comportamentale.

a) Mediul ambiant
Supraaglomerarea. Preşcolarii au nevoie de spaţiu suficient în care să aibă loc activităţile de învăţare. Dacă spaţiul este prea mic şi aglomerat, acesta va afecta activitatea dumneavoastră.
Mobilier inadecvat. Existenţa unui mobilier sau a unor obiecte pe care copiii nu au voie să le atingă încurajează foarte mult încălcarea regulilor şi neascultarea (exemple de astfel de obiecte: pian, rafturi cu lucruri fragile sau pe care copiii nu au voie să le atingă etc.)
Mobilier insuficient. Vorba: „Copiii plictisiţi sunt copii răi” este adevărată în foarte multe situaţii. Sala în care se desfăşoară activităţile ar trebui să fie echipată cu mobilier şi cu materiale didactice (inclusiv jocuri şi jucării) care să permită o gamă foarte largă de activităţi, atât pentru copiii foarte activi, cât şi pentru cei liniştiţi.

b) Programul de activităţi
Activităţile de început. Este foarte bine ca activităţile de început să fie gândite astfel încât din momentul în care copilul intră în sală să poată fi implicat într-o activitate. Este riscant să aştepţi până când toţi preşcolarii din grupa ta ajung în clasă şi doar apoi să începi o activitate, pentru că s-ar putea ca în momentele de aşteptare copiii să-şi fi găsit alte preocupări de care să se rupă foarte greu mai apoi.
Lipsa diversităţii. Variaţi activităţile de tip frontal cu cele în grupuri mici sau cu cele individuale. Spre exemplu, desenatul sau rezolvarea de jocuri puzzle sunt activităţi individuale; pe când timpul de închinare în care se poate cânta cu tot grupul este o activitate frontală, care poate fi urmată de lecţia biblică ce ar putea fi desfăşurată în grupuri mici (dacă există suficienţi învăţători, bineînţeles).
Lipsa consecvenţei. Dacă aţi descoperit o variantă optimă de program pentru dumneavoastră, practicaţi-o. Preşcolarilor le place consecvenţa şi, de asemenea, să anticipeze ce urmează să se întâmple în continuare. De aceea este indicat ca programul unei zile să fie cât mai divers şi interesant, şi să conţină multe activităţi care să implice mişcare.

c) Învăţătorii
Pregătire inadecvată. Pregătirea cu grijă a programului este extrem de importantă pentru întâlnirea cu preşcolarii (şi nu numai!). Planifică-ţi cu grijă activităţile şi încearcă să te gândeşti la mai multe activităţi decât ai nevoie, fără ca să-i grăbeşti prea tare pe copii prin ele.
Întârzieri. Este indicat să ajungi la biserică cu 20-30 de minute înaintea copiilor, ca să ai timp să aranjezi sala, în aşa fel încât să fii gata să primeşti copiii şi să-i îndrepţi spre o activitate atunci când sosesc. Acest timp de început în care copiii sosesc treptat este foarte potrivit pentru a discuta individual cu fiecare dintre ei şi a întări astfel relaţiile.
Lipsa „privirii de ansamblu”. Încearcă să-ţi dezvolţi atenţia, pentru a avea mereu o privire de ansamblu asupra a tot ceea ce se întâmplă în toate colţurile clasei. Contactul vizual este un mijloc eficient de a-i supraveghea şi chiar controla pe micuţi. Înainte de a face o boacănă, de cele mai multe ori, copiii se uită să vadă dacă cineva îi observă. Dacă simţi că o problemă este pe cale de a se declanşa, du-te spre locul respectiv. Este posibil ca, văzându-te, copilul (copiii) să-şi schimbe intenţiile, în cazul în care totuşi nu se întâmplă acest lucru, oricum tu te afli acolo pentru a rezolva situaţia.
Ton ridicat. Păstrează un nivel scăzut al vocii, deoarece s-a constatat că preşcolarii învaţă repede să ignore ţipetele, însă sunt extrem de captivaţi de vorbirea în şoaptă.
Număr insuficient de lideri. Când există un număr inadecvat de învăţători, cei prezenţi vor petrece foarte mult timp încercând să menţină controlul. Un raport potrivit ar fi de un învăţător la 5,6 copii în cazul preşcolarilor între 3 şi 5 ani. Numărul poate scădea pe măsură ce creşte vârsta copiilor.

Acestea ar fi câteva aspecte care, atunci când sunt puse în practică, duc la diminuarea comportamentelor dezadaptative din clasă. Ce se întâmplă însă dacă toate condiţiile de mai sus sunt îndeplinite şi cu toate acestea există copii care sunt atât de agitaţi şi deranjează atât de mult activităţile încât nu mai ştiţi ce să faceţi cu ei? Acesta a fost cazul unor învăţători pe care îi cunosc, care au găsit o soluţie pe cât de simplă pe atât de ingenioasă şi de eficientă.
Ce au făcut ei? Au desenat pe cartoane toate animalele care apăreau în ultimele câteva lecţii biblice pe care le-au făcut cu copiii şi le-au atârnat pe pereţii sălii de clasă. Au ataşat fiecărui animal un cartonaş pe care au scris numele fiecărui copil din clasă. Au anunţat copiii că, la sfârşitul întâlnirii, cei care au fost cuminţi în ziua respectivă vor primi câte o „faţă zâmbitoare” care va fi lipită pe cartonaşul fiecăruia. În gupă erau trei băieţi extrem de neastâmpăraţi cu care se încercaseră deja o mulţime de metode fără ca vreuna să funcţioneze. La sfârşitul întâlnirii, copiii au fost adunaţi laolaltă pentru a fi evaluaţi, cei care fuseseră cuminţi primind, aşa cum li s-a promis, câte o bulină cu faţă zâmbitoare – cei trei băieţi însă nu au primit nimic. Au fost atât de surprinşi şi în acelaşi timp ruşinaţi că nu au primit eticheta cu „faţa zâmbitoare” încât, în duminica următoare, nici nu ţi-ai fi dat seama că sunt prezenţi la grupă, atât de cuminţi au stat! Au primit, bineînţeles, „faţa zâmbitoare” promisă şi au arătat-o cu mândrie părinţilor. În următoarea duminică, unul dintre ei (copil de 3 ani şi ceva) a ajuns la biserică la ora 9 fix sau chiar puţin mai înainte, a intrat plin de elan în clasă, exclamând: „Astăzi am să fiu cel mai cuminte!”
În concluzie, credem că aproape întotdeauna se poate găsi o soluţie, iar la preşcolari aceasta poate fi foarte puţin costisitoare, având în vedere faptul că la ei funcţionează de minune recompensele simbolice (buline, animăluţe, puncte, peştişori etc.). Eficientă la această vârstă este şi metoda de disciplinare a „scaunului liniştit” – un scaun aşezat într-un loc mai izolat din clasă, de unde copilul să poată vedea ce face restul clasei – şi unde cel care a încălcat o regulă sau a făcut o năzbâtie este trimis drept pedeapsă. Experţii spun că numărul de minute pe care copilul îl petrece pe „scaunul liniştit” nu trebuie să depăşească vârsta copilului, deci un minut pentru fiecare an. Unui copil de patru ani, patru minute i se vor părea foarte mult

O mare parte din recomandările pentru grupa de preşcolari se aplică şi la grupa de şcolărei (clasele a I-a şi a II-a).

Alte sfaturi practice
 A-i da prea multă atenţie unui copil care creează probleme poate întări comportamentul negativ. Spuneţi cu fermitate „NU”, în timp ce priviţi copilul în ochi.
 Aşteptările dumneavoastră trebuie să fie foarte clare pentru copii. Asiguraţi-vă că toţi copiii din grupa dumneavoastră au înţeles regulile şi pot să le respecte.
 Folosiţi distractori – pentru copiii mici aceştia pot fi alte activităţi în care să fie implicaţi, în timp ce pentru cei mai mari funcţionează foarte bine acordarea de responsabilităţi (spre exemplu, copilul cel mai agitat din grupa ta este provocat să devină ajutorul sau „consilierul” tău – să ţină cântecele sau versetul, să-i primească pe ceilalţi copii când sosesc în clasă şi să le aranjeze hainele, să te ajute la colecta misionară, să pregătească câteva gânduri pentru rugăciune etc.)
 Separaţi copiii care împreună sunt foarte agitaţi.
 Staţi în apropierea copilului care creează probleme şi aşezaţi-vă o mână pe umărul lui. Cu voce caldă încercaţi să îl ajutaţi să se concentreze la activitatea în derulare. Adesea, prezenţa dumneavoastră îi va ajuta să se refocalizeze.
 Dacă sunt foarte gălăgioşi când ajung în clasă, puteţi începe să bateţi din palme un anume ritm, invitându-i şi pe copii să bată ritmul împreună cu dumneavoastră până când se face linişte.
 Vorbiţi cu copilul (mai ales dacă este mai mare) după terminarea programului şi conştientizaţi-l de influenţa comportamentului său asupra celorlalţi copii, a activităţilor de la grupă şi asupra persoanei dumneavoastră. Fiţi cât se poate de calmi şi plini de dragoste faţă de copil şi verbalizaţi aşteptările pozitive pe care le aveţi de la el: „Ştiu că poţi să fii cel mai cuminte şi mai cooperant dintre toţi copiii. Cred asta foarte mult şi aştept să văd schimbări pozitive în comportamentul tău.”
 Uneori devine necesar să vorbiţi cu părinţii despre comportamentul copilului lor. Dar întotdeauna trebuie să o faceţi cu dragoste şi înţelegere, de o manieră pozitivă. Aţi putea spune ceva de genul : „Andrei este un copil foarte isteţ şi îl iubim, dar avem nevoie de ajutorul dumneavoastră. Nu s-a prea concentrat astăzi şi nu ştim ce am putea face să-l ajutăm să devină mai atent. Aţi avea vreo sugestie?”

Cum spuneam şi mai sus, cel mai important principiu de disciplinare ne este oferit de exemplul lui Dumnezeu. Răbdarea şi dragostea Lui necondiţionată pentru noi nu au limite, indiferent de ceea ce facem noi. Provocarea noastră majoră este să-i urmăm exemplul şi să-i slujim pe copii cu dedicare, dragoste, răbdare, în fiecare săptămână.