Cu jocurile nu-i ,,de joacă”

De când deschidem ochii spre lumea noastră, mâinile ni se întind şi ele. Întâi spre mama şi apoi spre jucărie. Jucăria noastră e la început întreaga lume din jur. E părul mamei, (sau ochiul ei), e desenul de pe pernă, sămânţa de la măr sau musca. Ne ,,jucăm” cu orice. Şi permanent. Şi nu vom înceta să facem asta toată viaţa. Ce facem prin joc? Descoperim lumea şi regulile ei.

Dar încă din ,,zori”, în acest mers normal al lucrurilor, ceva se strică. Omul intervine şi schimbă semnificaţii şi efecte, inventând JUCĂRIA. Eu cred că jucăria gata fabricată, cea care nu slujeşte jocului ci îl subjugă, este unul dintre marile rele cu marca man-made.

Pentru că limitează imaginaţia şi creativitatea şi ocupă timpul dedicat descoperirii. Copilul (dar şi omul mare) va trebui să folosească aceeaşi jucărie un timp îndelungat . (Pe de altă parte, este adevărat că cere creativitate să te joci cu acelaşi ursuleţ ani de zile).

Apoi, n-o va părăsi decât pentru altă jucărie cumpărată. Nu va fi obligat să creeze nimic, pentru că joaca vine de la magazin. Dacă nu pot cumpăra, nu mă pot juca.

Apoi, va putea fi uşor manipulat, pentru că i se spune cum trebuie să se joace. Nicio jucărie nu trebuie spartă. De ce? Stricatul şi refăcutul nu-şi mai găsesc loc.

Va fi atât de ocupat cu maşinuţa, încât pentru frunză, gândac sau clanţă nu va mai fi niciodată timp. (Maşinuţa devine pe urmă joc pe calculator, pe urmă film, pe urmă şah cu pensionarii.)

Apoi, s-a estompat sensul jocului. Copilul e trimis la joacă pentru ca cineva să ,,scape”. Sau joaca este un punct din program. Nu mai este o stare permanentă. Ci un timp anume. Uneori limitat, alteori impus.

Vă daţi seama că şi la şcoala duminicală se întâmplă uneori ca acasă? În faţa dilemei ,,Avem copii în biserică. Cum procedăm?”  modul cel mai simplu de a rezolva este: ,,Găsim o cameră şi le dăm ceva de joacă”. Sau: ,,Gata cu joaca, acum avem lecţie.”

Dacă citeşti această revistă, înseamnă că te numeri printre cei care vor să schimbe ceva. Înseamnă că ne întoarcem împreună la descoperirea lumii prin joc. Înseamnă că vom spune împreună:

,,Avem copii, avem lecţie, deci… la joacă”

Un ochi râde, altul plânge

 Ai nevoie de:

  • foi cu smiley care plânge (e bine să fie colorate);
  • tablă şi cretă sau tablă şi markere sau foi şi creioane (copiilor le place mult să deseneze la tablă, dar, dacă nu au toţi loc, se pot folosi foi).

Textul este ales din Evanghelii. La latitudinea învăţătorului.

Se aleg câteva dintre evenimentele întâmplate în Săptămâna Mare.

Copiii se vor concentra asupra oamenilor care au trăit acele evenimente şi care au fost în preajma Domnului Isus. Ei vor desena feţele acelor oameni, în funcţie de sentimentele pe care le aveau.

Au fost oameni care au plâns. Care au râs. Care au fost uimiţi. Care n-au ştiut ce să creadă. Care au fost indiferenţi. Care… lista e lungă şi poţi continua tu.

La început, se poartă o discuţie scurtă cu copiii despre ce s-a întâmplat în Săptămâna Mare. Poţi începe cu întrebarea ,,De ce o să avem vacanţă?” Apoi se împarte copiilor câte o foaie cu un smiley care plânge. Se cere numele unui personaj care a plâns.

Apoi ne gândim cu toţii la un personaj care s-a bucurat şi ne apucăm să îi desenăm faţa.

Dacă este timp, copiii ies pe rând şi desenează câte un personaj, iar ceilalţi privesc şi comentează, dacă nu, se împart personajele iar desenele se fac toate în acelaşi timp.

La grupele de copii mari sau adolescenţi, se poate cere o mai mare acurateţe la desenarea expresiei (la final, se poate premia faţa cea mai reuşită) sau se pot folosi emoticonurile de pe mess pentru care ei să găsească în pasajul respectiv ce personaj corespunde.

Întrebări finale:

  • Dacă mama ta ar fi trăit atunci, cine ar fi fost ea, ce faţă ar fi avut?
  • Ai vreo cunoştinţă care s-ar fi bucurat de răstignirea lui Isus? (vecin, rudă, coleg, profesor)
  • Dacă tu ai fi trăit atunci ca martor la evenimente, ce faţă ai fi avut?

Unde este Isus?

 Ai nevoie de :

  • două vase cu apă care să fie aromele pe care le duceau femeile la mormânt
  • patru perechi de sandale din carton
  • două chifle sau alte pâinici
  • doi peşti şi doi faguri de miere din carton

Jocul se desfăşoară pe echipe .E nevoie de spaţiu şi probabil va fi zgomotos.

Textul este LUCA 24 : 1 – 43

Copiii se împart în două. Fiecare echipă îşi alege conducătorul care va fi Domnul Isus. Între punctul de start şi punctul terminus, care se alege cât mai departe (după posibilităţi) va fi un du-te – vino. Echipa care termină prima va câştiga.

Ambele echipe pornesc în acelaşi timp. Primul pleacă Isus. Ajunge la mormânt, la SOSIRE. Atunci de la START pleacă femeile ducând cu grijă vasul cu apă spre SOSIRE. În acelaşi timp, Domnul Isus vine înapoi la START. Nu se întâlnesc. Femeile nu găsesc pe nimeni la mormânt, lasă acolo miresmele şi se întorc la START. Acum Petru şi Ioan îşi pun sandalele şi aleargă, fără să le rupă, la SOSIRE. Nu găsesc pe nimeni şi se întorc la START. De aici, pleacă Domnul Isus spre SOSIRE. După El, pleacă cei doi ucenici spre Emaus, cu pâinea la ei. La SOSIRE  se întâlnesc cu Domnul Isus care frânge pâinea. Ucenicii se întorc la START unde povestesc celor 11 cele întâmplate. Pregătesc peştele şi mierea, (eventual prin colorare). Când acestea sunt gata, Domnul Isus pleacă de la SOSIRE spre START. Când ajunge, jocul s-a încheiat.

Câştigă echipa care termină prima. Se poate repeta cât vă ţin sandalele.

Copiii vor învăţa că Domnul Isus a înviat, chiar dacă ei toţi nu au crezut şi au căutat dovezi. Domnul Isus face întotdeauna ce a promis, chiar dacă noi credem sau nu. El a promis că va învia şi a înviat. El a promis că va fi cu noi în orice zi, chiar dacă noi nu îl vedem. El a promis că şi noi vom învia, chiar dacă noi nu am văzut încă pe nimeni înviat.

Lui Petru îi e ruşine cu Isus

Ai nevoie de :

  • cartonaşe pe care să scrie ,,Nu-l cunosc pe omul acesta”. Numărul lor este numărul maxim de copii din grupa ta. Scrisul trebuie să difere de la cartonaş la cartonaş. Poţi folosi culori diferite sau poţi scrie cu litere mari şi mici, poţi sublinia câte un cuvânt sau poţi scrie textul pe un rând sau pe două.
  • alte trei cartoane mai mari pe care scrii: Tu eşti al meu, Îl cunosc pe omul acesta, Nu-l cunosc pe omul acesta.

Textul este în Matei 26:69-75 şi Luca 9:26

Copiii trebuie să stea în cerc în jurul focului din curtea marelui preot. Unul dintre copii este slujnica şi iese din cameră. Învăţătorul iese şi îi spune slujnicei după ce îl va recunoaşte pe cel care minte. De exemplu: Cel care Îl cunoaşte pe Isus a scris textul doar cu litere mari (sau pe două rânduri, sau a scris cu verde, etc.) În cameră, unul dintre copii este ales Isus. Învăţătorul îi dă cele trei cartoane mai mari şi îi explică încet ce trebuie să facă. Copiilor li se împarte câte un cartonaş. Isus merge la copilul căruia i s-a dat cartonaşul buclucaş şi îi arată textul ,,Tu eşti al meu” şi se retrage într-un colţ, de unde urmăreşte tot. Apoi slujnica intră în ,,curte” şi spune fiecăruia pe rând: ,,Şi tu erai cu Isus galileanul!” Copilul întrebat arată cartonaşul. Pe unul dintre ei, cel care are textul scris cu litere mari, slujnica îl demască spunând: ,,Nu mai încape îndoială că şi tu eşti unul din oamenii aceia, căci şi vorba te dă de gol”.

Slujnica iese şi apoi copilul demascat merge la Isus şi Îl roagă să-l ierte. Isus ţine ambele cartoane sus, până când e rugat şi îl arată doar pe cel cu ,,Îl cunosc pe acest om”.

Se recomandă repetarea jocului de câteva ori cu alţi copii în rolurile principale.

La grupele de copii mai mici, Isus va fi jucat de învăţător sau de un copil mai mare şi jocul se va simplifica mult. De exemplu, pe cartonaşe se scrie doar cuvântul NU. Iar deosebirea între ele se face prin culoarea cu care se scrie.

La grupele de copii mari sau adolescenţi se poate face un dialog mai lung între ,,Petru” şi Isus la final şi se poate pune accent mai mare pe interpretarea expresivă a rolurilor.

Discutaţi apoi cu copiii.

  • Slujnica nu L-a văzut pe Isus vorbind cu copilul, ea nu era în cameră. De unde a ştiut că acel copil îl cunoaşte? Accentuaţi faptul că dacă eşti al lui Isus, se vede cumva.
  • I s-a întâmplat cuiva să fie recunoscut că este al lui Isus? La şcoală? La joacă? Accentuaţi că omul care e creştin e recunoscut şi dacă nu vorbeşte.
  • Ţi-a fost vreodată ruşine să spui că tu îl cunoşti pe Isus? Accentuaţi că Domnul a spus chiar şi ucenicilor că, în anumite situaţii, oamenii vor fi răi cu ei dacă spun că sunt ai Lui, deci e normal. Ruşinea aceasta va veni, dar tu trebuie s-o învingi.
  • Când va spune Domnul Isus că ne cunoaşte sau nu?
  • Crezi ca vor fi şi oameni cărora le va arăta celălalt cartonaş?
  • Cum poţi fi sigur că Isus te cunoaşte ?
  • Ar putea sa-I fie ruşine cu tine? De ce?

Copiii vor înţelege că noi suntem ai Domnului Isus şi cei din jur văd asta. Nu trebuie să ne fie ruşine. Nici Domnului nu-I va fi ruşine să spună că ne cunoaşte.